Copiii...

            Cui nu ii plac copiii? Galmele alea pline de viata, care se zbantuie peste tot prin casa si ne umplu timpul si sufletele, ne imbolnavesc, in sensul bun al cuvantului. Felul  in care mananca neindemanatic si isi pateaza toate hainele, doar ca sa ne demonstreze ca pot sa manance si singuri, felul in care se imbraca cu hainele pe dos, doar ca sa demonstreze ca sunt mari, toate au darul sa destinda atmosfera tensionata de problemele zilnice ale adultilor. Dar, oare,  copiii nu simt si ei atmosfera asta? Oare nu vad si ei problemele cu care se confrunta parintii? Bineinteles ca le vad. Si realizeaza gravitatea lor prin mijloace proprii. Si incearca sa le solutioneze. E, aici  voiam sa ajung. Copiii tind mereu sa se implice in mersul lucrurilor, sa dea solutii pentru orice. Dar nu sunt ascultati. De ce? Pentru ca sunt mici. Si, dupa cum se spune: ,,Tu esti mic, nu stii nimic”. Ei bine, as indrazni sa contrazic acest concept. Cunosc  personal multe cazuri in care copiii au avut solutii mult mai mature decat multi adulti. De exemplu, in clasa mea si chiar in colectivul redactiei, copiii s-au implicat indirect dar si activ in viata civica, dar si in cea privata. Indirect prin pisarea parintilor cu propria lor optiune. Activ prin energia cu care isi fac ,,datoria”. Dar oare, e bine ca inocenta si copilaria lor sa fie afectate de problemele cu care isi bat capul cei mari? Asteptam opinia voastra pe adresa redactiei.

Radu POP